Personaje mitice, prezente în credințele și legendele populare românești, solomonarii sunt învăluiți de mister, iar numele lor trezește și astăzi în satele românești un sentiment de respect amestecat cu teamă.
Se credea despre solomonari că au puterea de a influența fenomenele meteorologice, ca pot aduce sau opri ploaia. Solomonarii erau oameni care trăiau în afara comunităților „în apropierea iezerelor”, „în pustie”, „în munți prin peșteri, în colibe sau prin țarine”. Nici când coborau în sate, aceștia nu dormeau în casă. Arătau ca niște cerșetori, cu părul zburlit și hainele peticite și murdare. Aveau asupra lor o traistă, o carte magică, un frâu din coajă de mesteacăn, un toiag cu care a fost omorât un șarpe, un topor de fier, descântat și, uneori, o toacă mică de lemn.
„Magia” solomonarilor a făcut să fie considerați șamani, însă, spre deosebire de aceștia, la solomonari nu se regăsesc unele trăsături care definesc șamanii cum ar fi de exemplu, extazul șamanic. Un element comun cu aceștia este însă actul inițierii, obligatoriu pentru solomonar.
Veșnic pe drumuri, solomonarii treceau din sat în sat și cerșeau. Se spune că făceau acest lucru mai ales pentru a testa buna credință a sătenilor și abia în plan secundar pentru a-și potoli foamea. Trăiau ascetic, după reguli aspre impuse de canonul solomonarilor la care se supuseseră. Erau caști și nu mâncau niciodată carne: „șolomîner – ala nu mănâncă de dulce”.
Solomonarii erau înfățișați încălecând pe balauri și stăpânind urgiile din înaltul cerului. Din acest motiv s-a făcut o paralelă între ei și Sfântul Ilie, fiind considerați descendenți ai acestuia. Tot „zborul lor pe balauri” i-a făcut pe mulți să îi apropie și să îi declare urmașii enigmaticilor kapnobatai, „călătorii prin nori”. Aceștia se hrăneau cu miere, lapte și brânză și conform lui Strabon „se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăți; iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor”. Unii dintre ei își trăiau viața în asceză, fără a avea legătură cu femeile și se numeau ktistai. La fel ca și ktistaii, solomonarii erau convinși că fetele și femeile „îi seacă de puteri și îi schimbă în oameni ca toți oamenii”.
Credința populară spune că solomonarii își primeau cunoștințele la școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peșteră. Mai spune că din 7 ucenici numai unul va deveni solomonar și că întreg ansamblul de cunoștințe le era predat de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă. Influențele creștine se suprapun peste credințele populare și astfel solomonarul este văzut când ca un om sfânt, când ca unul care și-a vândut sufletul Necuratului.
Solomonarul care îmblânzea balaurul, scos din iezer cu incantații magice și urcat apoi în tăriile cerului pentru a opri furtunile, rămâne un personaj enigmatic, extrem de complex. Ultimii solomonari au fost văzuți la începutul acestui secol în satele românești.
Se mai numeau zgrăbunțași, gonitori pe nori, grindinari, hultani, ghețari sau izgonitori de nori. *
„Cu toaca te opresc
Dacă ești nor necurat.
Să te duci peste munți,
Dacă ești curat
Să vii peste sat”
*Informații preluate din cartea Ordine și Haos a lui Andrei Oișteanu.
