Sfântul Ion a fost una dintre sărbătorile care mi s-au părut puțin mai departe de sufletul meu. Nu știu, poate pentru că la noi în familie pleiada de sărbători se încheia cu ziua tatei, de sfântul Vasile. Sau poate că nu prea aveam rude apropiate numite Ion sau Ioana.
Știu că Sfântul Ion era prilej de mare bucurie pentru mulți dintre colegii mei de școală sau de muncă. Dar nu reușeam nicidecum să îi pătrund spiritul. Totul însă s-a schimbat când Sfântul Ion „m-a prins” undeva la țară. Iar sântu’ „Ion” a redevenit Sfântul Ioan, curățat de excesul petrecerilor de la oraș și sfințit de slujba Sfântului Ioan Botezătorul.
Iar la sat am întâlnit mulți Ion care sărbătoreau. Dar sărbătoreau în primul rând ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Îl sărbătoreau pe cel care l-a vestit și l-a botezat pe Hristos în Iordan. Pe cel care s-a născut cu șase luni înainte de Hristos și care a tresăltat de bucurie în pântecele mamei sale, Elisabeta, când aceasta s-a întâlnit cu Fecioara Maria, însărcinată cu Iisus.
La țară am resimțit din nou ce înseamnă cu adevărat sărbătorirea numelui. Înseamnă cinstirea persoanei care îl poartă, dar mai mult decât atât, înseamnă cinstirea sfântului care i l-a dat.
Și asta mi-a readus aminte de sfaturile date cu blândețe de un preot bătrân celor mai tineri. Indiferent de ce nume modern sau nemaiauzit vreți să puneți copilului, dați-i și un nume de sfânt. Dați copiilor nume de sfinți pentru a avea mereu alături protecția și dragostea acestora.
La mulți ani dragi Ioni și Ioane!
