Categorie: Blog

A trecut multa vreme de cand nu ne-am auzit. Stiu, am fost ocupati, am avut fiecare si care mai de care munca multa, alergatura, concedii. Dar promitem ca o sa vorbim mai des. Si mai pe indelete. O sa vorbim de lucruri frumoase si stari si povesti de demult. Pentru ca sunt toate undeva acolo in noi, oricat de greu ne-ar fi sa credem. Ele sunt impregate cumva in tesatura noastra interioara, ca firele rasucite ale nervilor si este de ajuns sa le atingem cu un cuvant, cu o imagine sau cu o stare si trezesc in toata fiinta noastra ceva profund autentic. Poti sa ii spui cum vrei: mostenire, bagaj cultural sau altcumva, dar noi preferam simplu, suflet romanesc.

Am ales sa iti scriem azi, in sfanta zi de duminica, pentru ca afara se aud clopotele si ploaia bate marunt pe casele de langa, iar sunetul lor impletit a fost declicul care a trezit sufletul. Pentru o fractiune de secunda am fost intr-un veac de altadata si casele erau mici albe si  simple, iar masinile disparusera si oamenii erau mai toti la biserica, imbracati in straie de sarbatoare.

Si ne-am hotarat sa vorbim cat mai des despre ceea ce este in sufletul meu si al tau si al lui si sa punem cap la cap amintirile si lucrurile de demult ca sa nu pierdem nimic din ce a fost frumos, sa le amestecam cu frumosul din ziua de azi si sa ne bucuram si pe  mai departe de tot ce este profund romanesc.

Bună, nebună, lumea se învârte din ce în ce mai tare în jurul nostru și încercăm disperați să ne ținem în picioare. Să ne agățăm de ceva, de orice, ca sa simțim că aparținem încă. Că aparținem de noi, de o lumea a noastră, de o lume de demult, de o lume perpetuă. Dacă legătura asta este ruptă știm că o să devenim un chip între miile de oameni dezrădăcinați care și-au pierdut sclipirea de lumină din ochi.

Și nu știu cum se face, dar când merg la sat văd infinit mai puțini oameni cu chipuri gri. Iar acum, în postul Paștelui sunt parcă și mai puțini. Pentru că postul la țară nu este numai un impuls „hai sa nu mâncăm carne că doar este sănătos pentru organism”, ci este modul în care oamenii își refac din nou legăturile rupte sau șubrezite cu ei înșiși și cu ordinea dintâi a lumii.

Este un moment de curățenie, când își fac curat în grădini, case și suflete. Se întorc către interior și se luptă cu ce este mai rău în ei. Devin mai puternici și știu să facă apoi față mai simplu, mai firesc, tentațiilor de tot felul. Postul este o răsturnare a lumii din exterior în interior și filtrată acolo cu abținerea de la tot ce-i rău. Se îndepărtează prin post toate gândurile rele care ne ascund sufletul ca pânzele groase de păianjen și se face apoi lumină.

În post se spală temeinic toate vasele, furculițele și lingurile ca să nu mai aibă strop de grăsime pe ele. Nu este vorba de un fanatism, ci este un gest care imprimă un anumit mod de abordare a postului mare: strict, fără ocolișuri și scurtături. Dur și curat.

Tot în post se fac focuri mari în care se ard resturile vegetale, despre care se crede că reînnoiesc natura. Oamenii fac și în exterior ceea ce fac și în sufletele lor: ard lucrurile vechi și uscate pentru a face loc altora noi, pline de sevă și culoare.

Este un timp al curățeniei, al reglării raporturilor noastre cu lumea, este momentul din an în care, mai puternic ca niciodată simțim nevoia să revenim în noi. Pentru ca apoi să pășim, mai curați, spre lumină.

Din negura vremurilor de altădată se strecoară până în zilele noastre fragmentate și pline de tumult, credințe și obiceiuri pline de liniște și lumină.

Astăzi am oprit puțin timpul și ne-am lăsat învăluiți de datinile moșilor de iarnă, momentul în care ne amintim, firesc, de cei care au plecat de lângă noi. Moșii de iarnă își trag numele de la strămoși, de la cei care au plecat mai înaintea noastră.  Este unul dintre acele momente în care datinile din popor ies la lumină, se împletesc cu obiceiurile creștine și refac urzeala legăturilor noastre cu lumea de dincolo.

Este fascinant să vezi cum se dă de pomană astăzi mâncare gătită fierbinte, pentru „că cei morți se hrănesc din aburii fierturii, ca să le ajungă pentru tot anul”. Femeile fac „colaci, colivă, ciorbă, tocană cu carne și cartofi, sarmale cu carne, fasole cu unsoare și slănină” și pun alături rachiu și vin, așa cum le place celor care sunt dincolo.

Credințe simple, deloc complicate, dar care relevă o apropiere profundă cu altă lume. Moșii noștri sunt aici, lângă noi și se bucură de bucatele pe care le dăm astăzi de pomană pentru sufletul lor.

Astăzi este una din zilele acelea în care simțim știm cu adevărat că există mai mult în jurul nostru. Interior și exterior.

Personaje mitice, prezente în credințele și legendele populare românești, solomonarii sunt învăluiți de mister, iar numele lor trezește și astăzi în satele românești un sentiment de respect amestecat cu teamă.
Se credea despre solomonari că au puterea de a influența fenomenele meteorologice, ca pot aduce sau opri ploaia. Solomonarii erau oameni care trăiau în afara comunităților „în apropierea iezerelor”, „în pustie”, „în munți prin peșteri, în colibe sau prin țarine”.  Nici când coborau în sate, aceștia nu dormeau în casă. Arătau ca niște cerșetori, cu părul zburlit și hainele peticite și murdare. Aveau asupra lor o traistă, o carte magică, un frâu din coajă de mesteacăn, un toiag cu care a fost omorât un șarpe, un topor de fier, descântat și, uneori, o toacă mică de lemn.

„Magia” solomonarilor a făcut să fie considerați șamani, însă, spre deosebire de aceștia, la solomonari nu se regăsesc unele trăsături care definesc șamanii cum ar fi de exemplu, extazul șamanic. Un element comun cu aceștia este însă actul inițierii, obligatoriu pentru solomonar.

Veșnic pe drumuri, solomonarii treceau din sat în sat și cerșeau. Se spune că făceau acest lucru mai ales pentru a testa buna credință a sătenilor și abia în plan secundar pentru a-și potoli foamea. Trăiau ascetic, după reguli aspre impuse de canonul solomonarilor la care se supuseseră. Erau caști și nu mâncau niciodată carne: „șolomîner – ala nu mănâncă de dulce”.

Solomonarii erau înfățișați încălecând pe balauri și stăpânind urgiile din înaltul cerului. Din acest motiv s-a făcut o paralelă între ei și Sfântul Ilie, fiind considerați descendenți ai acestuia. Tot „zborul lor pe balauri” i-a făcut pe mulți să îi apropie și să îi declare urmașii enigmaticilor kapnobatai, „călătorii prin nori”. Aceștia se hrăneau cu miere, lapte și brânză  și conform lui Strabon „se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăți; iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor”. Unii dintre ei își trăiau viața în asceză, fără a avea legătură cu femeile și se numeau ktistai.   La fel ca și ktistaii, solomonarii erau convinși că fetele și femeile „îi seacă de puteri și îi schimbă în oameni ca toți oamenii”.

Credința populară spune că solomonarii își primeau cunoștințele la școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peșteră. Mai spune că din 7 ucenici numai unul va deveni solomonar și că întreg ansamblul de cunoștințe le era predat de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă. Influențele creștine se suprapun peste credințele populare și astfel solomonarul este văzut când ca un om sfânt, când ca unul care și-a vândut sufletul Necuratului.

Solomonarul care îmblânzea balaurul, scos din iezer cu incantații magice și urcat apoi în tăriile cerului pentru a opri furtunile, rămâne un personaj enigmatic, extrem de complex. Ultimii solomonari au fost văzuți la începutul acestui secol în satele românești.
Se mai numeau zgrăbunțași, gonitori pe nori, grindinari, hultani, ghețari sau izgonitori de nori. *

 „Cu toaca te opresc

Dacă ești nor necurat.

Să te duci peste munți,

Dacă ești curat

Să vii peste sat”

*Informații preluate din cartea Ordine și Haos a lui Andrei Oișteanu.

Ce vă mai aduceți aminte despre iarnă de când erați mici?

Eu îmi amintesc că nu vroiam nici în ruptul capului să intrăm în casă deși ne degeraseră mâinile și picioarele de frig. Mânușile și „mobuții” erau total ineficiente în fața frigului de afară și a modului „barbar” în care ne jucam.
Îmi amintesc că an de an făceam în curte la Buni tranșee în zăpadă și cazemate. Lucram de zor la fabricatul de bulgări, însă joaca avea un cod nescris al onoarei, nimeni nu începea asaltul înainte ca tabăra adversă să termine de făcut provizia de bulgări. Când timpul de așteptare se termina, se dezlănțuia asediul cel mai aprig care nu dura mai mult de zece minute până la epuizarea proviziilor de bulgări.

Eram apoi plini de zăpadă din cap până în picioare și ne scuturam rar sau mai deloc.  Dar o luam plini de îndârjire de la capăt și lucram aproape o oră la realizarea unei noi provizii de bulgări. Și asta ne nenumărate ori…

Mai țin minte orele nesfârșite în care ne băteam pe unica săniuță din dotare și la combinațiile de copii care reieșeau din organizarea săniușului. Să prinzi singur sania pentru o tură era ceva nemaipomenit și nu aveam prea des plăcerea supremă de a zbura singuri pe derdeluș.

Și câte și mai câte: schiul cu aceeași pereche de schiuri, îngerii făcuți în zăpadă, așteptarea cu sufletul la gură să înghețe lacul ca să ne dăm cu patinele moștenite de la verișoare…

Dar mai țineți minte gustul zăpezii? Mâncam bulgări de zăpadă și lingeam țurțuri cot la cot cu toți copiii și ni se păreau adevărate delicatese.

Amintirea cea mai puternică legată de iarnă este însă cea a copiilor cocoțați în mijlocul patului bunicilor, cu hainele leoarcă puse la la uscat pe soba cu lemne și cu bunica care ne aduce ceai cald în timp ce bunicul ne citea povești…de altădată.