A trecut multa vreme de cand nu ne-am auzit. Stiu, am fost ocupati, am avut fiecare si care mai de care munca multa, alergatura, concedii. Dar promitem ca o sa vorbim mai des. Si mai pe indelete. O sa vorbim de lucruri frumoase si stari si povesti de demult. Pentru ca sunt toate undeva acolo in noi, oricat de greu ne-ar fi sa credem. Ele sunt impregate cumva in tesatura noastra interioara, ca firele rasucite ale nervilor si este de ajuns sa le atingem cu un cuvant, cu o imagine sau cu o stare si trezesc in toata fiinta noastra ceva profund autentic. Poti sa ii spui cum vrei: mostenire, bagaj cultural sau altcumva, dar noi preferam simplu, suflet romanesc.
Am ales sa iti scriem azi, in sfanta zi de duminica, pentru ca afara se aud clopotele si ploaia bate marunt pe casele de langa, iar sunetul lor impletit a fost declicul care a trezit sufletul. Pentru o fractiune de secunda am fost intr-un veac de altadata si casele erau mici albe si simple, iar masinile disparusera si oamenii erau mai toti la biserica, imbracati in straie de sarbatoare.
Si ne-am hotarat sa vorbim cat mai des despre ceea ce este in sufletul meu si al tau si al lui si sa punem cap la cap amintirile si lucrurile de demult ca sa nu pierdem nimic din ce a fost frumos, sa le amestecam cu frumosul din ziua de azi si sa ne bucuram si pe mai departe de tot ce este profund romanesc.
