Bună, nebună, lumea se învârte din ce în ce mai tare în jurul nostru și încercăm disperați să ne ținem în picioare. Să ne agățăm de ceva, de orice, ca sa simțim că aparținem încă. Că aparținem de noi, de o lumea a noastră, de o lume de demult, de o lume perpetuă. Dacă legătura asta este ruptă știm că o să devenim un chip între miile de oameni dezrădăcinați care și-au pierdut sclipirea de lumină din ochi.
Și nu știu cum se face, dar când merg la sat văd infinit mai puțini oameni cu chipuri gri. Iar acum, în postul Paștelui sunt parcă și mai puțini. Pentru că postul la țară nu este numai un impuls „hai sa nu mâncăm carne că doar este sănătos pentru organism”, ci este modul în care oamenii își refac din nou legăturile rupte sau șubrezite cu ei înșiși și cu ordinea dintâi a lumii.
Este un moment de curățenie, când își fac curat în grădini, case și suflete. Se întorc către interior și se luptă cu ce este mai rău în ei. Devin mai puternici și știu să facă apoi față mai simplu, mai firesc, tentațiilor de tot felul. Postul este o răsturnare a lumii din exterior în interior și filtrată acolo cu abținerea de la tot ce-i rău. Se îndepărtează prin post toate gândurile rele care ne ascund sufletul ca pânzele groase de păianjen și se face apoi lumină.
În post se spală temeinic toate vasele, furculițele și lingurile ca să nu mai aibă strop de grăsime pe ele. Nu este vorba de un fanatism, ci este un gest care imprimă un anumit mod de abordare a postului mare: strict, fără ocolișuri și scurtături. Dur și curat.
Tot în post se fac focuri mari în care se ard resturile vegetale, despre care se crede că reînnoiesc natura. Oamenii fac și în exterior ceea ce fac și în sufletele lor: ard lucrurile vechi și uscate pentru a face loc altora noi, pline de sevă și culoare.
Este un timp al curățeniei, al reglării raporturilor noastre cu lumea, este momentul din an în care, mai puternic ca niciodată simțim nevoia să revenim în noi. Pentru ca apoi să pășim, mai curați, spre lumină.
