dealtadata.ro

Lună: ianuarie 2014

  • Zi de iarna

    Zi de iarna

    Ce vă mai aduceți aminte despre iarnă de când erați mici?

    Eu îmi amintesc că nu vroiam nici în ruptul capului să intrăm în casă deși ne degeraseră mâinile și picioarele de frig. Mânușile și „mobuții” erau total ineficiente în fața frigului de afară și a modului „barbar” în care ne jucam.
    Îmi amintesc că an de an făceam în curte la Buni tranșee în zăpadă și cazemate. Lucram de zor la fabricatul de bulgări, însă joaca avea un cod nescris al onoarei, nimeni nu începea asaltul înainte ca tabăra adversă să termine de făcut provizia de bulgări. Când timpul de așteptare se termina, se dezlănțuia asediul cel mai aprig care nu dura mai mult de zece minute până la epuizarea proviziilor de bulgări.

    Eram apoi plini de zăpadă din cap până în picioare și ne scuturam rar sau mai deloc.  Dar o luam plini de îndârjire de la capăt și lucram aproape o oră la realizarea unei noi provizii de bulgări. Și asta ne nenumărate ori…

    Mai țin minte orele nesfârșite în care ne băteam pe unica săniuță din dotare și la combinațiile de copii care reieșeau din organizarea săniușului. Să prinzi singur sania pentru o tură era ceva nemaipomenit și nu aveam prea des plăcerea supremă de a zbura singuri pe derdeluș.

    Și câte și mai câte: schiul cu aceeași pereche de schiuri, îngerii făcuți în zăpadă, așteptarea cu sufletul la gură să înghețe lacul ca să ne dăm cu patinele moștenite de la verișoare…

    Dar mai țineți minte gustul zăpezii? Mâncam bulgări de zăpadă și lingeam țurțuri cot la cot cu toți copiii și ni se păreau adevărate delicatese.

    Amintirea cea mai puternică legată de iarnă este însă cea a copiilor cocoțați în mijlocul patului bunicilor, cu hainele leoarcă puse la la uscat pe soba cu lemne și cu bunica care ne aduce ceai cald în timp ce bunicul ne citea povești…de altădată.

     

  • Satul

    Satul

    Auzim din ce în ce mai des că satul românesc și-a pierdut identitatea, că țăranii nu mai sunt țărani, că farmecul satului dispare pe zi ce trece. Auzim spunându-se că oamenii nu mai vor să muncească, că își doresc toți slujbe la oraș ca să le fie mai simplu. Că satul nu mai este sat.

    Și cine poate nega că în orișicare sat mergi astăzi, vezi cârciuma vopsită în culori țipătoare, tapetată cu faianță și gresie. Vezi gunoaie aruncate peste gard și cizme de cauciuc în bălțile din mijlocul drumului. Și din ce în ce mai multe case încotoșmănate de izolație exterioară care acoperă brutal jocurile de umbre date de vechile tencuieli, cu acoperișuri de carton ondulat, în culori tari, care au înlocuit șița crăpată cu grijă. Cine poate nega faptul că la căminele culturale răcnesc de multe ori manelele în locul sârbelor, brâurilor și doinelor?

    Și cu toate acestea, undeva acolo, satul trăiește. Și are puterea să revină și să arate că nu este un un concept mort, că este cât de poate de viu și poate să resusciteze vechile îndeletniciri. Satul, cu un mod de viață care s-a dovedit eficient atâtea mii de ani, va exista în continuare. Desigur, reinventat în contextul vieții moderne. Nu va mai fi satul opaițelor și al opincilor, dar va fi un sat în care se vor reîntoarce turmele de oi, cirezile de vaci și în care câmpurile vor fi din nou pline de grâne.

    Este nevoie însă probabil de noi toți să nu lăsăm să se stingă un mod de viață care, ușor transformat, adaptat, poate deveni visul nebunesc al oricăruia dintre noi. Un trai cu muncă multă (multă! iar dacă nu sunteți convinși mai scriu odată multă!) dar care poate păstra lucrurile care ne umpleau sufletul de bucurie în verile de la țară: scăldatul într-un râu limpede, laptele cald muls de la vaca cu ochi blânzi pe care o mângâiam în fiecare zi, brânza de oi cu mămăligă caldă și bună, pâinea crescută în covata de lemn și scoasă fierbinte din cuptorul din curte. Și multe alte lucruri despre care abia acum ne dăm seama că erau ADEVĂRATE.

    Și toate aceste lucruri ne fac să ne gândim din nou la crezul lui Blaga, reamintindu-ne că satul este șansa noastră la normalitate.

    „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
    Aici orice gând e mai încet,
    și inima-ti zvâcnește mai rar,
    ca și cum nu ți-ar bate în piept,
    ci adânc în pământ undeva.”

     

  • Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
    Braţele nervoase, arma de tărie,
    La trecutu-ţi mare, mare viitor!
    Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
    Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
    Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Vis de răzbunare negru ca mormântul
    Spada ta de sânge duşman fumegând,
    Şi deasupra idrei fluture cu vântul
    Visul tău de glorii falnic triumfând,
    Spună lumii large steaguri tricoloare,
    Spună ce-i poporul mare, românesc,
    Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Îngerul iubirii, îngerul de pace,
    Pe altarul Vestei tainic surâzând,
    Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
    Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
    El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
    Guste fericirea raiului ceresc,
    Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
    Tânără mireasă, mamă cu amor!
    Fiii tăi trăiască numai în frăţie
    Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
    Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
    Arme cu tărie, suflet românesc,
    Vis de vitejie, fală şi mândrie,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

  • De ce Eminescu?

    De ce Eminescu?

    Pentru că este 15 ianuarie și ne este dor de Mihai Eminescu.

    Nu vă vom da date statistice sau detalii picante despre marele poet, ci vă propunem să ne reamintim împreună de poezia lui Eminescu. De aceea, vom posta câteva dintre cele mai frumoase poezii ale sale pe blogul nostru.

    Iar dacă veți cumpăra produse tradiționale de pe site-ul dealtadata.ro, veți primi cadou o carte cu poeziile lui Eminescu!

    Să ne reamintim deci de Eminescu!

    Povestea codrului

    Împărat slăvit e codrul,
    Neamuri mii îi cresc sub poale,
    Toate înflorind din mila
    Codrului, Măriei-Sale.

    Lună, Soare și Luceferi
    El le poartă-n a lui herb,
    Împrejuru-i are dame
    Și curteni din neamul Cerb .

    Crainici, iepurii cei repezi
    Purtători îi sunt de vești,
    Filomele-i țin orchestrul
    Și isvoare spun povești.

    Peste flori, ce cresc în umbră,
    Lângă ape pe potici,
    Vezi bejănii de albine,
    Armii grele de furnici…

    Hai și noi la craiul, dragă,
    Și să fim din nou copii,
    Ca norocul și iubirea
    Să ne pară jucării.

    Mi-a părea cum că natura
    Toată mintea ei și-a pus,
    Decât orișice păpușă
    Să te facă mai presus;

    Amândoi vom merge-n lume
    Rătăciți și singurei,
    Ne-om culca lângă isvorul
    Ce răsare sub un tei;

    Adormi-vom, troieni-va
    Teiul floarea-i peste noi,
    Și prin somn auzi-vom bucium
    De la stânele de oi.

    Mai aproape, mai aproape
    Noi ne-om strânge piept la piept…
    O, auzi cum cheam-acuma
    Craiul sfatu-i înțelept!

    Peste albele izvoare
    Luna bate printre ramuri,
    Împrejuru-ne s-adună
    Ale Curții mândre neamuri

    Caii mării, albi ca spuma,
    Bouri nalți cu steme-n frunte,
    Cerbi cu coarne rămuroase,
    Ciute sprintene de munte –

    Și pe teiul nostru-ntreabă
    Cine suntem, stau la sfaturi,
    Iară gazda noastră zice,
    Dându-și ramurile-n laturi

    – „O, priviți-i cum visează
    Visul codrului de fagi!
    Amândoi ca-ntr-o poveste
    Ei își sunt așa de dragi!”

  • Copacul vietii

    Copacul vietii

     

    Deseori am privit desenele de pe vasele de ceramică gândindu-ne: „ce linii fine” sau „câtă precizie” sau poate dimpotrivă „ce repede și fără grijă este lucrat”. O judecată făcută exclusiv cu ochiul omului modern, incapabil să privească în spatele execuției artistice.

    Și vai, cât de mult am greșit (la fel ca mulți și mulți alții) atunci când am cântărit creațiile artistice prin prisma cromaticii: „ce frumoase sunt culorile acestea” sau „pasărea asta arată mai bine cu coada albastră”… Și asta pentru că nu realizasem cât de importante sunt „modelele” de pe vasele tradiționale de ceramică prin prisma înțelesului lor.

    Am uitat în timp, puțin câte puțin la fiecare generație, investiția de suflet, credință și înțelesuri pe care oamenii o făceau de fiecare dată atunci când realizau vasele de ceramică. Fiecare dintre ele, pe lângă scopul evident utilitar, serveau și unor scopuri mult mai subtile: de mulțumire lui Dumnezeu, de apărare împotriva bolilor, de prosperitate și câte și mai câte.

    Am ales astăzi să vă arătăm…un copac. Un copac care apare obsesiv în creațiile populare, de la ii, la obiecte din lemn sau vase de ceramică și chiar pe morminte. Un simplu copac? Așa am putea fi tentați să credem, că țăranii îl desenau pur și simplu datorită aspectului său extrem de decorativ și faptului că era un element prezent mereu în viața lor.

    Am dat la o parte vălul și am mers către căutarea înțelesurilor mai adânci ale copacului. Am aflat că este vorba, invariabil, de Copacul Vieții sau Pomul Vieții așa cum i se spune încă la sat.

    Un Pom al Vieții cu multiple fațete ale înțelesului, dar care simbolizează mereu uniunea cu Dumnezeu, cu divinitatea. Simbol precreștin și creștin, Arborele Cosmic sau Pomul Vieții poartă în sine ideea de veșnică regenerare, de continuitate a vieții și de o continuă ascensiune spre cer.  Uimitoare sinteză a evoluției cosmice, Arborele Vieții poartă în el dezvoltarea de la pământ la cer și înapoi, dar și uniunea dintre uman și divin (rădăcinile și crengile sale înălțate la cer).

    El este și Pomul Cunoașterii, care ne-a dezvăluit întreaga natură umană, atât de uluitoare și atât de efemeră. De aceea veți vedea desenat uneori și șarpele încolăcit în jurul trunchiului său. Arborele Vieții este însăși simbolul vieții, este axă verticală a lumii, care unește Pământul și Cerul.

    O farfurie de Horezu pictată cu Pomul Vieții ne reamintește, mereu, că suntem parte a unei lumi în care Dumnezeu există și care veghează ca viața să își urmeze, vertical, drumul către lumină. Ea nu trebuie să lipsească din casele cu mult soare, pusă cu cinste pe masă, cu bucate făcute cu grijă și sfințite de semnul crucii…

     

     

     

  • De sfantul Ion

    De sfantul Ion

    Sfântul Ion a fost una dintre sărbătorile care mi s-au părut puțin mai departe de sufletul meu. Nu știu, poate pentru că la noi în familie pleiada de sărbători se încheia cu ziua tatei, de sfântul Vasile. Sau poate că nu prea aveam rude apropiate numite Ion sau Ioana.

    Știu că Sfântul Ion era prilej de mare bucurie pentru mulți dintre colegii mei de școală sau de muncă. Dar nu reușeam nicidecum să îi pătrund spiritul. Totul însă s-a schimbat când Sfântul Ion „m-a prins” undeva la țară. Iar sântu’ „Ion” a redevenit Sfântul Ioan, curățat de excesul petrecerilor de la oraș și sfințit de slujba Sfântului Ioan Botezătorul.

    Iar la sat am întâlnit mulți Ion care sărbătoreau. Dar sărbătoreau în primul rând ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Îl sărbătoreau pe cel care l-a vestit și l-a botezat pe Hristos în Iordan.  Pe cel care s-a născut cu șase luni înainte de Hristos și care a tresăltat de bucurie în pântecele mamei sale, Elisabeta, când aceasta s-a întâlnit cu Fecioara Maria, însărcinată cu Iisus.

    La țară am resimțit din nou ce înseamnă cu adevărat sărbătorirea numelui. Înseamnă cinstirea persoanei care îl poartă, dar mai mult decât atât, înseamnă cinstirea sfântului care i l-a dat.

    Și asta mi-a readus aminte  de sfaturile date cu blândețe de un preot bătrân celor mai tineri. Indiferent de ce nume modern sau nemaiauzit vreți să puneți copilului, dați-i și un nume de sfânt. Dați copiilor nume de sfinți pentru a avea mereu alături protecția și dragostea acestora.

    La mulți ani dragi Ioni și Ioane!