Auzim din ce în ce mai des că satul românesc și-a pierdut identitatea, că țăranii nu mai sunt țărani, că farmecul satului dispare pe zi ce trece. Auzim spunându-se că oamenii nu mai vor să muncească, că își doresc toți slujbe la oraș ca să le fie mai simplu. Că satul nu mai este sat.
Și cine poate nega că în orișicare sat mergi astăzi, vezi cârciuma vopsită în culori țipătoare, tapetată cu faianță și gresie. Vezi gunoaie aruncate peste gard și cizme de cauciuc în bălțile din mijlocul drumului. Și din ce în ce mai multe case încotoșmănate de izolație exterioară care acoperă brutal jocurile de umbre date de vechile tencuieli, cu acoperișuri de carton ondulat, în culori tari, care au înlocuit șița crăpată cu grijă. Cine poate nega faptul că la căminele culturale răcnesc de multe ori manelele în locul sârbelor, brâurilor și doinelor?
Și cu toate acestea, undeva acolo, satul trăiește. Și are puterea să revină și să arate că nu este un un concept mort, că este cât de poate de viu și poate să resusciteze vechile îndeletniciri. Satul, cu un mod de viață care s-a dovedit eficient atâtea mii de ani, va exista în continuare. Desigur, reinventat în contextul vieții moderne. Nu va mai fi satul opaițelor și al opincilor, dar va fi un sat în care se vor reîntoarce turmele de oi, cirezile de vaci și în care câmpurile vor fi din nou pline de grâne.
Este nevoie însă probabil de noi toți să nu lăsăm să se stingă un mod de viață care, ușor transformat, adaptat, poate deveni visul nebunesc al oricăruia dintre noi. Un trai cu muncă multă (multă! iar dacă nu sunteți convinși mai scriu odată multă!) dar care poate păstra lucrurile care ne umpleau sufletul de bucurie în verile de la țară: scăldatul într-un râu limpede, laptele cald muls de la vaca cu ochi blânzi pe care o mângâiam în fiecare zi, brânza de oi cu mămăligă caldă și bună, pâinea crescută în covata de lemn și scoasă fierbinte din cuptorul din curte. Și multe alte lucruri despre care abia acum ne dăm seama că erau ADEVĂRATE.
Și toate aceste lucruri ne fac să ne gândim din nou la crezul lui Blaga, reamintindu-ne că satul este șansa noastră la normalitate.
„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ti zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.”
